Sursa tragicului o reprezintă „ciocnirea a două forte etice egal de îndreptătite a exista, fiecare putându-se realiza numai negând-o si lezând-o pe 
cealaltă si devenind vinovată din această cauză”. Hegel. Pornind de la această definitie hegeliană si făcând raportare la noua carte apărută a domnului profesor Nicolae Drăghici „Tragicul la Caragiale”, se poate observa măsura talentului critic al autorului dată de remarcile surprinzătoare care surprind atmosfera, conflictele si tipologiile de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Orizontul intelectual vast al domnului Nicolae Drăghici îi dă posibilitatea de a face analogii revelatoare în domeniul criticii literare, pertinenta judecătilor sale amintind de „cititul pe dedesubt” arghezian în vederea întelegerii profunzimilor. În literatura română, un studiu despre tragic are o nuantă sisifică, părând că suntem ca popor sub semnul dezechilibrului spiritual, desi am găsit întotdeauna surse de regenerare. Afirmatia lui Octavian Paler „Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanta dintre romantă si pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă” pare că se regăseste în opera lui Caragiale, însă Nicolae Drăghici surprinde lacrima mielului din care au fost făcuti mititeii. Exact în surprinderea acestor nuante ascunse constă măretia unui scriitor, iar domnul Drăghici reuseste cu măiestrie acest lucru. Astfel, studiul critic „Tragicul la Caragiale” este o pledoarie pentru importanta textelor tragice si tragicomice, si chiar mai mult decât atât, pentru proeminenta lor, iar această pledoarie se întemeiază pe o lectură atentă si o grilă rigidă. Conventia actului critic este una originală, lucrarea impunând în lumea criticii literare un nou interpret surprinzător al operei lui Caragiale, care extrage esenta lucrurilor chiar din derizoriul cotidian si căruia îi găseste complexitatea si trăirea existentială specifică.
Victor Iacobescu in Linia Intai