Nicolae Iorga spunea cu îndreptăţire „Fiecare loc de pământ are o poveste a lui, dar trebui să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi-ţi trebuie şi un dram de iubire ca
s-o înţelegi”.
Dramul de iubire l-a avut un caracalean Dumitru Botar, care a publicat recent, Poveştile Caracalului (Caracal, Editura Hoffman, 2012), sub egida Asociaţiei Ecologice a Bunului-Simţ (denumire în cel mai curat spirit caracalean). „Această carte este, în primul rând, un semn de iubire pentru oraşul natal, Caracal, pe care mi-l doresc mai frumos şi mai cultural”, mărturiseşte autorul, istoric şi scriitor deopotrivă. Născut la 27 mai 1945, D. Botar urmează Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, după care profesează la liceul al cărui elev a fost, ulterior la Grupul Şcolar Agricol şi inspector şcolar. A mai publicat un ghid istorico-turistic Caracal, studii monografice despre Virgil Carianopol, şi despre cele două şcoli unde a predat, Atunci la Robăneşti (despre celebra şarjă din timpul primului război mondial), dicţionarul Fiii Romanţiului (2 vol.) şi 4 volume de epigrame (20 de epigramişti romanaţeni, Cadenţe satirice, Moravuri şi năravuri, Taborisme).
Această activitate profesorală şi editorială îl îndreptăţeşte pe deplin să publice această carte (într-un format special) despre principalele clădiri ale oraşului său, privite din punct arhitectural, completate cu genealogia celor care le-au construit sau locuit, familii ale căror destine au fost fracturate – cum spune autorul – de buldozerele roşii, care „odată cu casele, le-au demolat şi vieţile, iar rănile nici astăzi nu s-au cicatrizat”. Din fericire, majoritatea acestor clădiri, unele monumentale, au suprevieţuit proprietarilor lor.
Caracalul este un oraş în care istoria se împleteşte cu legenda, cu miturile (cu bancurile, uneori). Numele său provine ori de la împăratul roman Marcus Aurelius Antonius Caracalla, ori de la denumirea cumană Cara (cale sau Turnul Negru). Cert este că localitatea este preistorică (aici existând un vechi turn atribuit împăratului Caracalla încă din anul 217), a făcut parte din averea boierilor Craioveşti până în 1589, apoi a domnitorului Mihnea Turcitul. Mihai Viteazul îl ridică la nivel de oraş, aici ctitoreşte o biserică şi-şi organizează o curte domnească. Altă biserică este ctitorită de Pătraşcu cel Bun (Biserica „Ovidenia”).
Vom consemna, conform vol. Poveştile Caracalului (replică la Poveştile Peleşului de Carmen Sylva?!), câteva date despre principalele clădiri patrimoniale din Caracal. Imobilul Bibliotecii municipale a fost construită de Creditul Agricol Caracal în 1906, din cărămidă şi acoperiş de tablă, arhitect fiind Toma Dobrescu. Aici a mai funcţionat Administraţia financiară şi Judecătoria. Caracalul are o Casă Albă (numită aşa după culoarea ei), construită la 1900, cu arhitectură simplă, dar elegantă, scări de marmură.
Casa Hagiescu-Mirişte, magistrat, mare colecţionar de artă, construită special pentru colecţie de tablouri, cu o arhitectură ecletică (germană, franceză şi românească), prezentând, ca o curiozitate, balconul, foişorul şi cupola cu arcuri. Proprietarul dorea ca această casă „ să fie o şcoală de frumos pentru romanaţeni şi un mijloc de încurajare pentru săraci, având focul sacru al artei”. În 1906, îl angajează pe renumitul peisagist francez Redont (cel care concepuse şi Parcul „N.P. Romanescu” din Craiova) să-i amenajeze grădina.
Şi Casa Iancu Jianu, de fapt, a tatălui său, paharnicul Costache Jianu, se mai păstrează. Construită sub formă de culă, casa a fost locuită şi de urmaşii celebrului haiduc: Zinca, fiica sa şi ginerele acesteia, Gică Dobroneanu. Azi este casă memorială.
Casa Ilie Constantinescu, profesor şi istoric, colecţionar, construită între 1890-1913, de italianul D. Lerandi, în stil brâncovenesc. În Primul Război Mondial, clădirea a fost ocupată de comenduirea germană, în al Doilea Război Mondial, ruşii au stăpânit-o. Azi este transformată în hotel. De notorietate este camera antiincendiu construită special spre a proteja cărţile de patrimoniu ale proprietarului.
Casa Radu Şerban, construită în 1923 de tatăl compozitorului, învăţătorul Vâlcu Şerban. În 1979, sora compozitorului, Olimpia, vinde casa.
Casa Titulescu, construită între 1890-1899 de negustorul Florea Niculescu, preluată în 1910-1911 de Banca de Credit Urban, atribuită de autorităţile locale, în 1912, tânărului deputat N. Titulescu până în 1924. În 1930 este cumpărată de liceul de fete, din 1948 a fost reşedinţa Casei de Copii din Caracal. Azi este ocupată de Agenţia pentru Ocuparea Forţei ce Muncă.
Clădirea Liceului „Ioniţă Asan”, construită în 1928, după planurile arh. M. Mihalcea, în stil neobaroc, cu 12 săli de clasă la parter şi etaj, bibliotecă, cancelarie, birouri, câte o sală ovală la fiecare nivel. Aici fiinţează Pinocoteca „Marius Bunescu” şi cabinetul metodic „Pătru Crăciun”. Între 1930-1940 s-a construit amfiteatrul cu 300 de locuri, pereţii fiind împodobiţi cu fresce semnate de pictorul Vasile Grigore. Pe cupolă scrie „Tot mai multă lumină”.
Gimnaziul clasic „Ioniţă Asan”, construit în 1891, pe piloni de brad (fiind teren mlăştinos), după planurile arh. Săvulescu. Gimnaziul a funcţionat până în 1928, apoi clădirea a adăpostit, pe rând, liceul de fete şi două şcoli generale. Afectat de cutremurul din 1977, clădirea a fost demolată în 1985.
Muzeul Romanaţiului, construit de Iancu Dobruneanu, nepotul lui Iancu Jianu, la sfârşit de secol 19.
Palatul Administrativ, construit între 1870-1874, pentru prefectură, arhitect fiind Iuliul Mariani. După 1950 devine sediul Sfatului raional Caracal, iar din 1968 sediul primăriei.
Palatul Justiţiei, construit în 1894, impresionant prin monumentalitate şi arhitectură. Din 1927 i s-a adăugat un alt corp. Din 1955, aici funcţionează Casa de Cultură, apoi sediul Sfatului raional, liceu economic şi şcoală generală. Din 1990 este redată Judecătoriei Caracal.
Teatrul Naţional, cea mai impunătoare clădire din Caracal, construită între 1896-1901, după planurile arh. Austriac Franz Bileck. Este un „teatru cochet, împodobit cu stucaturi şi inscripţii care cheamă trupe şi o intenţie de care trebuie ţinută seamă”(N. Iorga). Între 1959-1960 clădirea a fost restaurată, sala de spectacole fiind decorată de Ion Musceleanu, Alin Gheorghiu, Sabin Bălaşa, I. Sălişteanu, iar foaierul de Jules Perhaim, Th. Catană. În 1984 au început lucrările de recondiţionare, finalizate abia la 19 dec. 2008, când s-a inaugurat cu mare fast. Holul teatrului adăposteşte statuile lui Virgil Carianopol şi Radu Şerban.
Caracalenii, cei de acasă sau cei plecaţi cu rosturile lor, meritau o asemenea carte documentată, scrisă cu dăruirea unui autentic fiu al său.
Tudor Nedelcea
Articol preluat din Blogul lui Tudor Nedelcea