În toiul sărbătorilor de iarnă ale românilor, Emil Bărbulescu (nepotul lui Ceausescu) îsi lansează cartea autopersiflant intitulată „Noi cei care am trădat”, cu un
supratitlu care a făcut carieră în epocă: „Nicolae Ceausescu a fost unchiul meu”. O carte provocatoare, care – cu sigurantă – va suscita comentarii la nivelurile cele mai înalte ale divanelor acestei nefericite tări si va provoca mânia proletară a multor ciocoi de ieri si de azi, dintre cei pe care Emil Bărbulescu îi vizează fără menajamente. „Noi cei care am trădat” este o carte care derivă dintr-o materie de reprezentare specială a calificării pe care viata i-a dat-o fostului ofiter de militie, Emil Bărbulescu, nimeni altul decât nepotul de soră al lui Nicolae Ceausescu. Poate că si din această cauză respectiva carte debutează ostăseste cu definitia jurământului militar care „nu poate fi selectiv, deoarece ONOAREA NU POATE FI SELECTIVĂ!”
„Noi cei care am trădat” este o carte care generează întrebări. Cu referire la ceea ce am fost, la ceea ce suntem si la ceea ce am putea să fim. Este firesc ca Emil Bărbulescu să aibă o părere proastă despre Ion Iliescu, calificându-l ex-abrupto: „D-l Ion Iliescu a intrat în comă profundă în ziua de 22 Decembrie 1989, atunci când, dimpreună cu oamenii domniei-sale, a lansat diversiunea «securisti-teroristi» si a decedat în 13-15 iunie 1990, în Piata Universitătii. Să-i fie tărâna usoară si Dumnezeu să-l ierte!” Emil merge si mai departe arătând mâinile pline de sânge ale generalului Iulian Vlad, cel care a declarat fariseic, la un moment dat: „Tezaurul cel mai de pret pe care-l avem noi românii este tovarăsul Nicolae Ceausescu, pe care, la nevoie, trebuie să-l apărăm cu propriile noastre vieti”. Având însă trădarea în sânge, acest general nu s-a sfiit să-i propună generalului Milea ca să trădeze, la rându-i, pe Ceausescu, lucru pe care Milea nu l-a făcut, rămânând – în ochii lui Emil Bărbulescu – un adevărat militar. Nici petele de sânge de pe uniforma generalului Nicolae Militaru nu sunt uitate, nici ingratitudinea, fariseismul si comportamentul grobian ale lui Sergiu Nicolaescu nu sunt iertate de nepotul lui Ceausescu. Este memorabilă următoarea frază: „Dacă ar fi trăit Râmaru, ar fi acum invitat de onoare, alături de Sergiu Nicolaescu, pe la mai toate televiziunile. În cadrul unor emisiuni, în care s-ar demonstra că femeile omorâte de Râmaru îsi meritau soarta, ele nefiind altceva decât mamele teroristilor care au împuscat imaginea din oglindă a marelui regizor-actor-cascador si, după 1989, singur spectator al filmelor sale”. „Se găseste în această tară un singur istoric, unul singur care să dorească să spună adevărul?”, se întreabă retoric Emil Bărbulescu. El criticând-o năpraznic si într-un mod misogin pe Nadia Comăneci si desfiintându-l apoi, fără nicio tresărire, pe Regele Mihai I, aducând apoi – de-a valma – mărturii privind interventia agentilor KGB, GRU, ai trupelor maghiare si ai diversionistilor iugoslavi, în Revolutia din Decembrie, plângând soarta poporului, în timp ce tara „noastră”, adică a lor, a devenit „tara voastră”, adică a trădătorilor lui Ceausescu si, în final, a trădătorilor poporului român… Bun cunoscător al istoriei ca si unchiul său, Emil Bărbulescu face si o balantă a raporturilor diplomatice si geostrategice dintre Est si Vest, concluzionând că e dificil în aceste vremuri să mai crezi că poporul român ar putea să-si definească. Într-o geografie a raportului de forte (NATO SI UE) în care se interferează culturi si ideologii de toate culorile, România rămâne într-o zonă de ruptură carpato-dunăreană, în care existenta noastră ca stat este disputată si discutată vehement. Având un simt al istoriei dezvoltat, Emil Bărbulescu este constient că – în aceste momente – nicio putere politică nu este interesată de adevărul din 1989, liderii post-decembristi acceptând conditia unui proiect esuat privind România. Nepotul lui Ceausescu ne vorbeste despre manipulările extraordinare la care este supus poporul român si deplânge geografia industrială a României, tară care a ajuns o colonie, desi este singura care si-a plătit toate datoriile, neprimind niciun ajutor de nicăieri. Desi uneori, pe parcursul cărtii, Emil Bărbulescu devine extrem de subiectiv, cartea sa nu are un ton opulent si obraznic, caracteristic unor comunisti scăpătati. Este o carte despre fiinta natională, despre neamul Ceausestilor, o carte prin care ni se propune o viziune istorică, politică si socială, care ne îndeamnă la meditatie si la anumite repozitionări. O sistematizare cât mai stiintifică a avalansei de informatii pe care ni le dă Emil ar putea să facă, din acest volum, o carte importantă pentru istoriografia românească. Desi nu suntem de acord cu multe dintre tezele pe care ni le propune autorul, noi nu avem dreptul să-l judecăm pe Emil Bărbulescu. Ca fost fiu de nomenclaturist, pe el îl va judeca istoria, iar ca scriitor de cărti politice tot istoria îl va aseza acolo unde trebuie. Dreptul opiniei publice este să spună unde a gresit Nicolae Ceausescu si clanul său (între care si Emil Bărbulescu), dar să nu uităm si dreptul nostru, acela de a spune unde nu au gresit Ceausescu si acolitii săi. Asta ne spune Emil Bărbulescu: lucrurile bune pe care le-a făcut mult-hulitul sistem comunist si lucrurile (ne)bune pe care le-a făcut si le face încă democratia originală, teoretizată de Iliescu si desăvârsită de Traian Băsescu, lucruri (ne)bune pe care le simtim, al dracului de dureros, pe pielea noastră. Dragi prieteni, cititi „Noi cei care am trădat” si veti vedea că Emil si-a pus sufletul pe masă. Depinde de noi, dacă stim să-l pretuim sau, după caz, să-l nesocotim. Fiindcă, iată ce ne spune spre finalul cărtii nepotul lui Ceausescu: „În contrar cu principiul biblic «Crede si nu cerceta», eu vin si vă rog: «Nu credeti si cercetati!» Vă rog! Pentru binele acestei tări. Pentru binele vostru”.
